Acest articol este o versiune extinsă și ușor revizuită a eseului care a apărut pentru prima data în limba engleză în Adi Magazine în iulie 2025, reprodus și tradus în Encounters cu permisiune.

Introducere

Acest eseu a fost scris în Gaza, într-un spațiu unde viața însăși este tradusă zilnic în limbajul supraviețuirii. A scrie și a traduce sub asediu înseamnă a duce o viață dublă: una trăită în ruine, lipsuri și violență necruțătoare, iar cealaltă desfășurată în cuvinte care încearcă să treacă granițe și să se adreseze unui cititor nevăzut. În acest context, traducerea nu mai este o operațiune mecanică, ci devine o modalitate de a depune mărturie, o etică a prezenței care încearcă, oricât de precar, să poarte vocile amuțite de bombardamente înspre alte spații de recepție. 

Când am scris aceste gânduri inițial, nu am anticipat parcursul pe care-l vor avea. A le vedea acum transpuse în chineză, coreeană, ebraică, franceză, germană, greacă, italiană, kurdă, norvegiană, olandeză, persană, română, rusă, spaniolă, urdu și arabă constituie o reiterare a faptului că, spre deosebire de oameni, limbajul nu poate fi asediat. Cuvintele refuză îngrădirea. Ele se mișcă cu o neașteptată libertate, construind poduri fragile, dar necesare, ce unesc geografii frânte.

Scriu acum această notă din Irlanda, un peisaj cu totul diferit, dar eseul rămâne ancorat în ruinele din Gaza și în amintirea ei de neșters. El vorbește nu doar despre propria mea experiență, ci și despre o stare colectivă: traducătorul ca martor, nevoit să navigheze printre răni și cuvinte, între intraductibil și imperativul de a traduce. 

Ca urmare, textul trebuie citit nu doar ca o simplă autobiografie sau ca un reportaj, ci ca o explorare a politicii limbajului în vremuri catastrofale. Întrebarea pe care o ridică este ce înseamnă să transferi înțelesuri dincolo de rupturi și dacă poate traducerea să servească, fie și provizoriu, drept o modalitate de rezistență împotriva eliminării și de ocrotire a prezenței umane.

Alaa Alqaisi

Traducătorul ca martor al unor lumi ce dispar

Să fii traducător palestinian înseamnă să devii mijlocitor între o lume ce dispare și una care refuză să-i recunoască dispariția. Înseamnă să treci voci dincolo de abisul tăcerii; să strecori clandestin înțelesuri de partea cealaltă a baricadelor ridicate de distorsiunile lingvistice și politice; să refuzi eradicarea propriei istorii asigurându-te că cuvintele ei nu mor laolaltă cu oamenii. Traducătorul nu transcrie pur și simplu niște cuvinte, ci arhivează pierderea, documentează anihilarea și se asigură că până și cea mai stinsă șoaptă de mărturie ajunge în lumea de dincolo de asediu.

Mai ales în Gaza zilelor noastre, traducerea nu este doar un exercițiu intelectual. Este o modalitate de supraviețuire și o armă împotriva uitării. A traduce din Gaza înseamnă a consemna nu doar genocidul, ci și frânturi de viață obișnuită pe care războiul încearcă să le suprime: aroma florilor de portocal înaintea unui atac aerian, chemarea la rugăciune plutind peste un oraș ce-ar putea să nu mai existe până dimineața, o voce de copil recitând poezie într-o sală de clasă ce-ar putea fi distrusă în orice clipă. Astfel de amănunte se împotrivesc dezumanizării asediului și nu lasă Gaza să existe doar ca o abstracțiune a suferinței.

În eseul „Sarcina traducătorului”, Walter Benjamin scria cândva că traducerea adevărată conferă textului o nouă viață, nu doar în sensul că îi transmite înțelesul, ci și prin faptul că asigură supraviețuirea originalului. Dar ce înseamnă o nouă viață atunci când originalul a fost îngropat sub dărâmături? Când poetul a fost asasinat, când căminul a fost distrus, când autorul textului poate nu mai este în viață ca să-și vadă cuvintele cum trec pragul într-o altă limbă? Pentru traducătorul palestinian, această întrebare nu este teoretică. Este arzătoare, presantă și necruțătoare. Povestirile pe care le traduc eu nu vin din arhive. Ele sunt scoase din ruinele caselor, scrise în răstimpul dintre atacurile aeriene și purtate de vocea celor care s-ar putea să nu mai fie în viață ca să le spună din nou.

Întotdeauna lumea a pretins ca palestinienii să fie traduși ca să poată fi auziți. N-a fost niciodată de ajuns ca o mamă să urle numele copilului ei după un atac aerian; durerea ei trebuie mai întâi îmblânzită, mijlocită și transformată în ceva digerabil pentru o lume care își preferă tragediile înrămate în reportaje umanitare și titluri la diateza pasivă. Știu însă ce se întâmplă atunci când povestirile acestea rămân în forma lor originală și refuză adaptarea pe care o presupune uneori traducerea. Sunt ignorate. Sunt considerate prea brute, prea arzătoare și prea incomode. Lumea va prefera întotdeauna narațiunile familiare, care-i perpetuează sentimentul stabilității, și nu pe cele care o tulbură cu forța dezlănțuită a dezintegrării. Și astfel traducerea devine nu doar o necesitate, ci și o luptă etică pentru a găsi un limbaj care să se împotrivească atât dispariției, cât și domesticirii, și care să permită durerii să rămână nemijlocită, asigurându-se în același timp că va trece totuși de punctele de control lingvistice unde se hotărăște care suferință este recunoscută și care este respinsă.

Am resimțit această tensiune în fiecare povestire pe care am tradus-o. Când am colaborat la un proiect editorial pentru ArabLit, am lucrat la „نوارس تنتظر شاطئًا لا يصل” („Pescăruși așteptând un țărm ce nu mai vine”), de Mohammed Taysir, o povestire despre un bărbat strămutat ce se uită la o fetiță care stă lipită de mama ei pe bancheta din față a unui camion cu animale și al cărei păr e împodobit cu floricele. În original, în arabă, rochia ei albastră „aproape înflorea” – un verb delicat, sugerând o clipă de frumusețe încremenită, zădărnicită de fumul înecăcios de motorină emanat de motorul camionului. Am ezitat când l-am tradus. În engleză, expresia risca să-și piardă încărcătura. În arabă, totul era clar: rochia, copila, viitorul. Totul își pierduse momentul de înflorire. Dar în engleză puteam oare să mă bazez pe cititor că va simți asta? Sau va trece cu vederea, așa cum trec oamenii cu vederea toate tragediile ce nu sunt ale lor?

Cum poți transmite durerea într-o limbă antrenată s-o neutralizeze? Cum poți înfățișa adevărul unui cămin spulberat prin vocabularul unei lumi care a transformat de mult această distrugere în ceva firesc? Toate limbile au limite, dar engleza – mai ales engleza din mass-media tradițională, engleza declarațiilor diplomatice și a discursurilor ce promovează „ambele versiuni” – a fost atent construită pentru a priva suferința palestiniană de putere, reducând masacrele la „intensificări” și asediile la „măsuri de securitate”. A traduce Gaza în această limbă înseamnă a lupta tocmai împotriva structurilor create pentru a-i pune în umbră realitatea. Acesta este exilul traducătorului palestinian: a exista între două lumi, din care niciuna nu-i aparține pe deplin.

Și chiar în timp ce traduc, știu că însăși limba este un exil. Sunt prinsă între arabă – limba suferinței, a intimității și a intraductibilei iminențe – și engleză, limba diplomației, a distanței și a violenței clar clasificate. În arabă, povara pierderii e limpede. O mamă nu își „pierde” copilul; ea este îndoliată, devastată, destrămată. În engleză însă, pierderea pare pasivă, clinică – ceva ce pur și simplu se întâmplă. Bomba „țintește”, casa „se prăbușește”, copilul „este ucis”, ca și când nimeni n-ar fi responsabil. A traduce înseamnă a lupta împotriva acestor structuri – a refuza gramatica ocupației și a reintroduce cu forța abilitatea de a acționa în propozițiile menite să o elimine.

Etica traducerii războiului

Traducerea a fost întotdeauna un act de trădare. Expresia italiană „traduttore, traditore” (traducător, trădător) sugerează că întotdeauna se pierde ceva, că înțelesul se distorsionează în timpul transferului dintr-o limbă într-alta. În mod similar, în „Sarcina traducătorului”, Walter Benjamin spune despre traducere că este un proces care, în mod necesar, transformă originalul, iar înțelesul nu este pur și simplu transferat, ci recreat, reconfigurat și reinterpretat. Însă pentru traducătorul palestinian riscurile trădării sunt mult mai mari: traducerea este un front pe care se duce lupta pentru semnificație, un proces anevoios de negociere, în care fiecare cuvânt devine o dilemă etică și fiecare propoziție o confruntare cu puterea. Trădarea inerentă traducerii nu mai este o chestiune de estetică sau fidelitate, ci de supraviețuire.

A traduce Gaza înseamnă nu doar a căuta cuvintele potrivite, ci și urechile dispuse să le primească. Traducătorul palestinian ocupă un spațiu marcat de o tensiune insuportabilă – între necesitatea stringentă a adevărului nemijlocit și pragurile înguste ale unui discurs global condiționat să se eschiveze. Nu este suficient să fii exact; durerea trebuie modelată într-o formă care să poată trece printr-o lume care s-a învățat să nu privească. Traducerea nu mai este o chestiune de transfer lingvistic. Ea este un act de rezistență; o muncă de sfidare. Sarcina nu este doar de a găsi cuvinte, ci de a păstra devastarea fără a-i știrbi ferocitatea – fără a permite ca violența care distruge un cămin să devină o metaforă sau moartea unui copil, o statistică. În acest caz, traducerea devine o formă de îndârjire, o modalitate de a păstra amintirea într-o lume dornică să uite, de a insista că, deși originalul este intraductibil în suferința sa, el trebuie totuși auzit.

Puțini au înțeles mai îndeaproape această povară decât regretatul Refaat Alareer – poet, profesor și editor – a cărui viață și muncă au întruchipat tocmai stringența refuzului de a tăcea. O voce de primă importanță a literaturii din Gaza, Alareer a fost nu doar un scriitor de o claritate extraordinară, ci și curatorul unor voci prea adesea amuțite de pâcla războiului și de filtrele mass-mediei. În remarcabila sa antologie Gaza Writes Back (Gaza răspunde), el nu a strâns povestiri cu scopul de a îmblânzi imaginea pe care o are Gaza sau de a o ambala în așa fel încât să stârnească compasiunea internațională. A oferit în schimb ceva mult mai riscant: o apropiere directă, necruțătoare. Scriitorii pe care i-a adus laolaltă nu s-au tradus pentru confortul celorlalți, ci și-au revendicat un spațiu narativ care le fusese de mult refuzat. Povestirile lor s-au lepădat de limbajul umanitarismului, cu diateza sa pasivă și cu sentimentul său de siguranță. Au vorbit nu în abstracțiuni, ci în limbajul tăios al imediatului, despre case bombardate în timp ce copiii dormeau, despre iubiți separați de puncte de control, despre vise întrerupte de atacurile dronelor. Viziunea editorială a lui Alareer nu a estetizat suferința din Gaza și nici n-a căutat s-o universalizeze prin metafore. A insistat, în schimb, asupra dreptului de a vorbi clar, de a documenta fără distorsiuni și de a se împotrivi așteptării ca durerea palestiniană să fie reambalată pentru a fi înțeleasă. Convingerea lui a fost limpede: scriitorii palestinieni nu trebuie să-și traducă realitățile într-o formă mai acceptabilă; trebuie doar să se facă auziți în condițiile stabilite de ei. Narațiunile palestiniene pe care le-a antologat nu s-au vrut date brute pentru argumente politice sau compasiune umanitară; au fost literatură, presantă și imposibil de ignorat.

Opera lui Alareer a devenit indispensabilă nu pentru că a făcut Gaza mai descifrabilă pentru lume, ci pentru că a făcut eschivarea imposibilă. Povestirile lui n-au cerut să fie înțelese în termeni străini. Au pretins să fie primite așa cum sunt. Și probabil din cauza asta a fost vizat. Asasinarea lui nu a însemnat doar uciderea unui scriitor și profesor iubit. A însemnat o lovitură dată însăși limbajului, o încercare deliberată de a reduce la tăcere vocea unui popor care refuză să tacă. Însă opera lui Alareer dăinuie. Fiecare propoziție tradusă, fiecare pagină ce trece dincolo de blocadă reprezintă un refuz. Nu doar un refuz al uitării, ci și un refuz al termenilor în care Palestina este de mult timp forțată să vorbească.

Miza traducerii trece dincolo de Gaza și Palestina, extinzându-se la luptele mai ample ale celor colonizați și exilați, unde limba a fost întotdeauna un teritoriu conflictual. În cartea sa Reflections on exile (Reflecții asupra exilului), intelectualul palestinian Edward Said scrie că exilul reprezintă nu doar o strămutare, ci și o „conștiință contrapunctică”: o stare în care trebuie să oscilezi între lumi multiple, menținând în tensiune dorul de patria pierdută și nevoia de a formula această pierdere în limbi care nu-ți aparțin. Traducătorul palestinian ocupă același spațiu de ruptură, suspendat deasupra hăului.

Traducerea însă nu este doar o mărturie a pierderii; ea este, de asemenea, o revendicare, un refuz de a lăsa limba să fie dictată de ocupant. Munca de traducere, mai ales din arabă în engleză, are, inevitabil, un caracter politic, deoarece perturbă ierarhiile lingvistice care dictează care voci se aud și care nu. În traducere, poezia lui Mahmoud Darwish nu doar că aduce suferința palestiniană pe tărâmul literaturii universale, ci și sfidează structurile care încearcă să marginalizeze identitatea palestiniană. „După ultima frontieră, încotro s-o luăm?” întreabă el în „Earth presses against us” (“Ne apasă Pământul”) – o întrebare ce bântuie fiecare popor strămutat și fiecare exilat a cărui existență este definită de granițe pe care nu le-a ales. Ducând aceste cuvinte dintr-o limbă într-alta, traducătorul se asigură că întrebarea nu dispare și continuă să reverbereze, cerându-și răspunsul de la o lume care preferă s-o ignore.

Această încercare implică însă un soi de luptă. Însuși gestul de a traduce narațiuni palestiniene în engleză – limba fostei administrații coloniale și a mijloacelor de informare în masă pentru care ocupația israeliană este un „conflict”, o limbă care este de mult timp un instrument imperial – ridică întrebări incomode. Poate vreodată limba asupritorului să încorporeze pe deplin adevărul asupriților? Atenuează engleza profunzimea suferinței palestiniene, o face mai puțin presantă sau prea abstractă? În cartea sa, Decolonising the Mind (Decolonizarea minții), Ngũgĩ wa Thiong’o susține că limba nu este neutră, așa că a scrie în limba colonizatorului înseamnă a lupta în interiorul unei structuri menite să distorsioneze și să suprime. Așadar, traducătorul palestinian trebuie să ducă o bătălie continuă: să submineze, să remodeleze și să strecoare înțelesuri prin crăpăturile unei limbi imperiale care n-a fost niciodată menită să le cuprindă.

Dilema traducătorului: cine ascultă?

Întrebarea cea mai dureroasă pe care mi-o pun nu este dacă să traduc, ci dacă ascultă cineva. Mă gândesc la Gate of the Sun (Poarta soarelui), romanul lui Elias Khoury, în care naratorul îi vorbește unui bărbat în comă, povestindu-i istoria Palestinei, ca și când cuvintele l-ar putea aduce înapoi la viață. Aceasta este senzația pe care o dă și traducerea uneori – că vorbești în gol, că povestești pierderea unei lumi care rămâne indiferentă. Ca traducător palestinian, sunt întotdeauna conștientă de cum vor fi primite cuvintele mele și fac echilibristică între a spune adevărul și a mă asigura că adevărul este auzit.

Palestinienii traduc pentru că nu au de ales – pentru că tăcerea este ultimul stadiu al anihilării. Traducerea nu este însă un act neutru, este impregnată de violența puterii. Traducătorul palestinian nu luptă doar cu provocările lingvistice, ci luptă împotriva structurilor care hotărăsc dacă cuvintele îi vor fi auzite, distorsionate sau ignorate. Am văzut cum titluri în engleză reduc bombardamentul unei tabere de refugiați la un „atac aerian în care au murit civili” – o formulare care anihilează factorul activ și responsabilitatea. Și știu că atunci când încep să traduc o mărturie sau o povestire din arabă în engleză, nu traduc într-un vid; traduc într-un discurs care este deja modelat de eufemisme și eschivare. Dilema etică este cât se poate de reală: dacă vreau să rămân fidelă arabei din original, trebuie deseori să mă confrunt cu normele englezei „neutre”, care preferă pasivitatea în locul clarității și statutul de victimă în locul rezistenței. Dacă redau vocea așa cum este – furioasă, incriminatoare, precisă – risc ca traducerea să fie respinsă ca prea politică sau părtinitoare. Dar dacă îmblânzesc vocea asta, risc să perpetuez însăși structura care ne reduce la tăcere. Fac echilibristică între anihilare și acuzare, încercând să păstrez adevărul într-o limbă care nu este întotdeauna pregătită să-l primească.

Exist astfel într-o stare pe care W.E.B. Du Bois a descris-o drept „dublă conștiință” – cu o conștientizare a felului în care te privesc ochii lumii, precum și cu o conștientizare a unui sine intern pe care lumea refuză să-l recunoască. Traducătorul palestinian trăiește în două lumi, dar nu este pe deplin acceptat în nicicare: este prea implicat în imediatul războiului pentru a adopta neutralitatea detașată care se așteaptă de la el, dar și prea distanțat din pricina exigențelor traducerii pentru a trăi pe deplin în cruzimea acelei suferințe. Atunci când traduci Gaza, trebuie să-ți traduci propria durere în timp ce execuți imposibila sarcină de a o face lizibilă pentru cei care n-o vor înțelege niciodată pe deplin.

Întrebarea rămâne: cine ascultă? Reușesc oare cuvintele acestea, purtate dincolo de granițe lingvistice și culturale, să ajungă și în alte locuri în afară de încăperile celor care deja știu și jelesc? Sau sunt consumate ca un spectacol, ca tragedie – încă o piesă din arhiva suferinței palestiniene, pe care lumea o urmărește cu milă, dar fără să facă ceva? Traducătorul palestinian se agață de convingerea că, atâta timp cât cuvintele mai există, numele sunt rostite și poeziile sunt recitate, Gaza nu este anihilată. Teama persistă însă: este lumea dispusă să audă sau vorbim doar într-o cameră de ecou a durerii?

În timpul războiului împotriva Gazei, am traduci voci care altfel s-ar fi pierdut, cuvinte care, dac-ar fi rămas doar în arabă, s-ar putea să nu fi ajuns niciodată dincolo de dărâmăturile din care s-au ivit. În același volum în care rochia unei fetițe aproape a înflorit înainte de a fi oprită de fum, alt copil visează să fie spălat alături de rufele familiei. „ „لارغبةَ لي بالحلمِ الآن، ولا رغبةَ لي بالمدينة” („Nu vreau să mai visez”), textul Fatimei Hassouna, se desfășoară altfel – oscilează între suprarealism și realitate, familiaritate cotidiană și groază existențială. Protagonista ei, prinsă între vis și starea de trezie, se întreabă dacă ar putea și ea să fie azvârlită în mașina de spălat pe care mama ei o umple de rufe. Tânjește să se curețe de război, să fie stoarsă ca o cămașă îmbibată de apă. Inocenței copilăriei care crede că până și o mașină de spălat ar putea s-o curețe de petele războiului i se opune copleșitorul adevăr că nici mașina, nici mâinile mamei, nu pot șterge ce s-a făcut deja. Când am lucrat la acest text, am avut probleme cu ultimele propoziții: „Lumea, cândva atât de mică în mâinile mele, mi-a scăpat printre degete. Iar viața pe care-am avut-o cândva am pierdut-o în vreun vis – nici nu știu care.” N-a fost vorba doar de a găsi cuvintele potrivite, ci de a transmite întreaga greutate a ceea ce propoziția refuză să spună. M-am întrebat: poate engleza să exprime concretețea arabei, felul în care se cere întrupată? Va rămâne intactă încărcătura acelei metafore sau se va dizolva în ceva prea abstract, prea distant?

Când am scris prima dată acest text în engleză, Fatima Hassouna încă trăia. Cuvintele îi răsunau, vocea i se înălța din orașul nostru pârjolit, mărturisind și refuzând să fie anihilată. Acum însă, în timp ce îmi traduc propriul articol în arabă ca să însoțească această versiune pentru Encounters, o fac dureros de conștientă că Fatima a fost ucisă de ocupația israeliană. Această traducere a încetat să mai fie un simplu act de redare lingvistică; a devenit o oglindire a unei tragedii care se repetă: persoana dispare și îi rămân doar cuvintele ca să sfideze anihilarea. Asta înseamnă să trăiești o viață palestiniană în Gaza, o viață bântuită nu doar de amenințarea de a ne pierde limba, ci și de felul în care ne pierdem încontinuu pe noi înșine, unul după altul. Azi scriu despre Fatima. Mâine s-ar putea ca aceste cuvinte să fie singurul lucru care mai rămâne din mine, dac-ar fi să fiu și eu ucisă, cum a fost ea. Iar într-o bună zi, poate că cineva mă va jeli și pe mine, așa cum o jelesc eu pe ea, în tăcere, în sinea mea, cu o inimă prea plină pentru a putea vorbi.1

Aceste povestiri nu doar documentează războiul; ele ridică întrebări fără răspuns și dor în oasele fiecărui palestinian strămutat. De exemplu, protagonistul rătăcitor al lui Taysir se întreabă: „A mai fost Gaza vreodată atât de frumoasă? Sau dezrădăcinații idealizează întotdeauna ce au pierdut?” El surprinde aici crudul paradox al exilului: a pierde un loc înseamnă a-l vedea cu o limpezime care n-a fost niciodată posibilă atunci când erai acolo. În mod asemănător, visătoarea lui Hassouna – care se trezește doar cât să-și dea seama că a fost strămutată din nou – întruchipează ciclul interminabil de plecări și întoarceri, tânjirea după un cămin care rămâne mereu intangibil. Când am tradus aceste povestiri nu am transferat pur și simplu textul din arabă în engleză; am luptat, de asemenea, împotriva barierelor structurale care dictează ce reprezintă suferința palestiniană „acceptabilă”. O traducere care este prea viscerală, prea umanizantă, prea directă, riscă să fie desconsiderată drept retorică politică, în timp ce o traducere prea cuminte riscă tocmai să contribuie la anihilarea pe care încearcă să o împiedice. Acesta este imposibilul paradox al traducătorului palestinian: a traduce fidel înseamnă a risca invizibilitatea, dar a traduce strategic înseamnă a risca distorsiunea.

Și revin astfel la început. Nu unde a început acest eseu, ci acolo unde începe fiecare traducere palestiniană: la copleșitoarea conștientizare a faptului că s-ar putea ca lumea să nu asculte niciodată cu adevărat și la copleșitorul refuz de a permite acestei tăceri să aibă ultimul cuvânt. A traduce din Gaza înseamnă a păși pe o punte făcută din sintaxă frântă și vieți frânte, purtând povești care sunt prea grele pentru a fi duse și prea sacre pentru a fi abandonate. Înseamnă a vorbi într-un vânt care rareori răspunde, a șopti nume al căror ecou se întoarce doar către cel care a îndrăznit să le rostească. Cu toate acestea, vorbesc în continuare. Traduc, nu pentru că am convingerea că lumea se va schimba, ci pentru că dacă nu aș traduce, aș capitula – aș afirma că fetița a cărei rochie aproape a înflorit nu a existat niciodată, că mama care-și ținea strâns copila pe bancheta din față a unui camion cu animale n-a fost aievea, că dorința disperată a Fatimei Hassouna de a fi spălată de război n-a fost exprimată niciodată. Nu pot lăsa să se întâmple una ca asta. Nu le pot lăsa vorbele să se destrame.

„Îndur mii de cazne, dar exist”2, scria Dostoievski. Și eu exist în aceste cazne, nu doar ca martor, ci și ca receptacul. Ca voce. Iar dacă poveștile pe care le transmit nu sunt întotdeauna binevenite, dacă sunt primite cu indiferență sau respinse, eu voi continua să le transmit, deoarece însuși actul de a le spune este o formă de rezistență. Deoarece a rosti numele morților înseamnă a nu-i lăsa să dispară. Deoarece a scrie o propoziție despre Gaza în engleză înseamnă a sfida arhitecturile indiferenței globale. Și deoarece, precum una dintre eroinele oprimate ale lui Shakespeare, știu că „mânia care inima-mi cuprinde/ Ți-o spune-acuma gura mea, căci dacă/ Ar încerca s-o-năbuşe, s-ar frînge”3.

Nu știu dacă lumea va asculta vreodată cu adevărat. Nu știu dacă aceste cuvinte vor ajunge vreodată dincolo de camerele de ecou ale celor care jelesc deja. Un lucru știu însă: dacă poveștile din Gaza așteaptă să fie trecute dincolo de abis, atunci le voi trece. Dacă pescărușii așteaptă încă un țărm, atunci voi continua să-i plăsmuiesc prin scris.